contextul istoric

tradiția savantă imaginată de Confucius poate fi urmărită la regii înțelepți ai antichității. Deși cea mai veche dinastie confirmată de Arheologie este dinastia Shang (secolele 18-12 î.HR.), perioada istorică pe care Confucius a pretins–o ca relevantă a fost mult mai devreme., Confucius poate fi inițiat un proces cultural cunoscut în Occident ca Confucianismul, dar el și cei care l-au urmat s-au considerat parte dintr-o traditie, mai târziu a fost identificat de către istorici Chinezi ca balista, „științifică tradiție”, care a avut originile sale două milenii anterior, când legendarul înțelepți Yao și Shun a creat o lume civilizată prin persuasiunea morală.eroul lui Confucius a fost Zhougong, sau Ducele de Zhou (FL. Secolul al XI-lea î.hr.), despre care se spune că a ajutat la consolidarea, extinderea și rafinarea sistemului ritual „feudal”., Acest sistem elaborat de dependență reciprocă se baza pe legăturile de sânge, alianțele de căsătorie și legămintele vechi, precum și pe contractele recent negociate. Apelul la valorile culturale și normele sociale pentru menținerea ordinii interstatale și interne a fost bazat pe o viziune politică comună, și anume, că autoritatea se află în regalitate universală, puternic investită cu putere etică și religioasă de „mandatul cerului” (tianming) și că solidaritatea socială nu se realizează prin constrângere legală, ci prin respectarea rituală., Implementarea sa a permis dinastiei Zhou Occidentale să supraviețuiască în pace și prosperitate relativă pentru mai mult de cinci secole.

Inspirat de abilitatea de Zhougong, Confucius a avut un vis pe tot parcursul vieții pentru a fi în măsură să imite ducele prin punerea în practică a ideilor politice care le-a învățat de la vechii înțelepți și vrednici. Deși Confucius nu și-a realizat niciodată visul politic, concepția sa despre politică ca persuasiune morală a devenit din ce în ce mai influentă.,conceptul de ” cer ” (tian), unic în cosmologia Zhou, a fost compatibil cu cel al Domnului pe mare (Shangdi) în dinastia Shang. Lord on High s-ar fi putut referi la progenitorul ancestral al liniei Regale Shang, dar cerul regilor Zhou, deși și ancestral, era un zeu antropomorf mai generalizat., Zhou credința în mandatul cerului (echivalentul funcțional al voinței Domnului de pe Mare) diferă de la dreptul divin al regilor, în care nu există nici o garanție că descendenții Zhou casa regală ar fi încredințat domnia, căci, așa cum scrie în Shujing („Clasic de Istorie”), „cerul vede ca oamenii văd aude ca oamenii să audă”; astfel, virtuțile regii au fost esențiale pentru menținerea lor putere și autoritate., Acest accent pe guvernarea binevoitoare, exprimată în numeroase inscripții de bronz, a fost atât o reacție la prăbușirea dinastiei Shang, cât și o afirmare a unei viziuni profunde asupra lumii.parțial datorită vitalității sistemului ritual feudal și parțial datorită puterii gospodăriei regale în sine, regii Zhou au reușit să-și controleze împărăția timp de câteva secole. În 771 î.HR., cu toate acestea, au fost forțați să-și mute capitala spre est în Luoyang de astăzi pentru a evita atacurile barbare din Asia Centrală. Puterea reală a trecut ulterior în mâinile domnilor feudali., Deoarece linia supraviețuitoare a regilor Zhou a continuat să fie recunoscută în nume, ei au reușit totuși să exercite o anumită măsură de control simbolic. Pe vremea lui Confucius, însă, sistemul ritual feudal fusese atât de fundamental subminat încât crizele politice au precipitat și un profund sentiment de declin moral: centrul controlului simbolic nu mai putea deține regatul, care a deconcentrat din secole de război civil în 14 state feudale.răspunsul lui Confucius a fost să se adreseze problemei învățării de a fi uman., Procedând astfel, el a încercat să redefinească și să revitalizeze instituțiile care timp de secole au fost vitale pentru stabilitatea politică și ordinea socială: familia, școala, comunitatea locală, statul și Regatul. Confucius nu a acceptat status quo-ul, care susținea că bogăția și puterea vorbeau cel mai tare. El a simțit că virtutea (de), atât ca o calitate personală, cât și ca o cerință pentru conducere, era esențială pentru demnitatea individuală, solidaritatea comunală și ordinea politică.